3.1.2 Material Meteodologic

23. BUNE PRACTICI OFERITE DE UNIVERSITATEA DIN PADOVA (ITALY)

În Italia, școlile sunt obligate prin lege să pregătească un Plan de Curriculum sau Plan al Ofertei Formative (Piano dell’offerta Formativa) care trebuie să includă activități extracurriculare opționale de natură artistică, la care elevii școlilor să poată participa după-amiaza. Ca parte a proiectului Scuole Aperte (Școli Deschise), fiecare școală sau rețea de școli poate solicita finanțare pentru activități artistice de la Ministerul Educației. În marea majoritate a țărilor europene, profesorii specialiști în arte, chiar dacă sunt formați în primul rând ca artiști (profesioniști), trebuie să urmeze la un moment dat, și o formarea profesională ca profesor. Aceasta înseamnă că, pentru a putea preda în școlile publice (și nu numai la cursuri extracurriculare, în care doar artiștii profesioniști pot fi implicați, așa cum e cazul mai multe țări, precum Grecia, Italia, Finlanda, Slovacia și Slovenia), artiștii profesioniști trebuie să finalizeze și formarea profesională a profesorilor.

Mai multe țări (Republica Cehă, Franța, Italia, Portugalia, Slovenia și Regatul Unit) au recomandări statutare pentru școli și alte organizații în legătură cu furnizarea de activități artistice extracurriculare. În Italia, activitățile CPD pentru profesorii de arte se concentrează în special pe teatru și muzică. 

Arta italiană a influențat mai multe mișcări majore de-a lungul secolelor și a produs artiști valoroși, inclusiv pictori, arhitecți și sculptori, motiv pentru care Italia are un loc important pe scena artistică internațională, adresându-se publicului larg cu mari galerii de artă, muzee și expoziții. Italia găzduiește cel mai mare număr de situri incluse în Patrimoniul Mondial UNESCO (58), care poate fi vizitat în timpul Nopții Muzeelor, eveniment ce are loc în Italia încă din 2005. Italia are 4 orașe nominalizate drept Capitale ale Culturii Europene: Florența, Bologna, Genova, Matera.

Institutele italiene de cultură (aproximativ 100) se angajează nu numai să păstreze și să stocheze documente istorice, ci și să păstreze și să disemineze conținutul acelor documente, cu alte cuvinte să păstreze și să difuzeze memoria culturală italiană. Aceștia sunt, de asemenea, profund implicați în înțelegerea și dezvoltarea modelelor inovatoare de învățare, în special a acelor soluții care actualizează predarea istoriei (din punct de vedere social, economic și politic). 

Potrivit www.statista.com, promovarea dezvoltării culturale face parte din cele 12 principii fundamentale din Constituția Republicii Italiene. În 1985, pentru a sprijini industria artistică și culturală, guvernul italian a înființat un fond pentru artele spectacolului numit „Fondo Unico per lo Spettacolo” (FUS). Sistemul de producție culturală și creativă este împărțit în șapte sectoare: arhitectură și design, comunicare, muzical și audiovizual, cărți, media tipărită și edituri, jocuri video și software, muzee și instituții culturale similare și arte spectacolului. 

Santovito (2017) menționează că industriile culturale și creative sunt pe locul trei în Italia din punct de vedere ocupațional, după sectorul construcțiilor și cel al industriei alimentare și hoteliere. Datorită contribuției intelectuale importante, industria creativă se caracterizează printr-o concentrare ridicată a capitalului uman. 

În ultimii ani, unele proiecte au fost promovate în diferite regiuni ale Italiei pentru a sprijini industriile creative, în continuă creștere. Câteva exemple sunt: Incredibol!, Roma Provincia Creativa, Agenzia Campania Innovazione.

Conform Agendei Europene pentru Cultură - unul dintre elementele cheie ale succesului pare să fie capacitatea de a identifica unii reprezentanți ai comunității care pot construi o punte între comunitate și instituție, precum și publicul principal al instituției, lucrând în calitate de mediatori şi ambasadori. 

Un studiu recent care a implicat analiza de date a Proiectului de Cultură și Bunăstare Italiană a constatat că accesul cultural a fost al doilea cel mai important factor determinant al bunăstării psihologice subiective, depășind factori precum ocupația, vârsta, venitul și educația (Grossi și colab., 2010 și 2012).